Noua pedagogie

             

La inceputul secolului al XX-lea, se contureaza o reactie fata de pedagogia traditionala care punea in centrul preocuparilor sale educatorul, nesocotind cerintele copiilor. Aceasta noua orientare a fost denumita „educatia noua”, iar reprezentantii ei sunt: J. Dewey, Maria Montessori, Eduard Claparede si Ovide Decroly.

Teoreticienii educatiei noi au gasit sursa de inspiratie in ideile lui J. J. Rousseau.

Principiile fundamentale ale educatiei noi pot fi formulate in urmatorii termeni:

a)  sursa principala a cunoasterii umane in general, a copilului in special, o constituie activitatea practica;

b)   numai in conditii de deplina libertate a copilului poate avea loc o autentica educatie;

c)   procesul instructiv se desfasoara  ca un raspuns la trebuintele de cunoastere ale copilului;

d) criteriul principal de organizarea continutului invatamantului si a procesului de instruire il constituie interesul copilului;

e)    rolul educatorului consta in organizarea unui mediu adecvat pentru manifestarea tendintei spre activitate a copilului si a intereselor sale.

Cel care a formulat primul cele mai multe dintre aceste idei a fost filosoful si pedagogul nord-american John Dewey.  

  JOHN DEWEY

În societatile în care nu exista un control centralizat (ca de exemplu în Statele Unite ale Americii), exista deseori lupte între diferite grupari politice, economice, publice si private asupra ideilor si valorilor ce vor fi transmise publicului

Dupa cum s-a putut observa, principalele orientari, pe care aceste grupari le-au promovat în domeniul educatiei de-a lungul secolului al XX-lea, au fost pragmatismul si scoala progresivista, reactiile împotriva acestora, educatia umanista, meliorismul social si, cu cea mai mare raspândire,educatia pentru eficienta sociala. Modul în care aceste orientari au influentat evolutia sistemului educational american este unul cât se poate de complex si de dinamic.

Progresivismul, parte constitutiva a Educatiei noi, având la baza pragmatismul, a constituit o revolutie în educatia americana cu o specificitate marcanta, daca avem în vedere faptul ca acesta din urma este un curent filosofic de sorginte americana. El a aparut ca o reactie la scoala traditionala, în vederea îndeplinirii dezideratului de racordare a învatamântului la noile realitati impuse de dezvoltarea societatii americane. Progresivismul a fost întemeiat pe teoria pedagogica a lui John Dewey, având la baza atât pragmatismul, cât si o varianta a acestuia instrumentalismul caruia, John Dewey i-a dat cea mai ampla expresie. Conceptul central al filosofiei sale l-a reprezentat experienta, care constituia interactiunea organismului cu mediul si în cadrul careia sau distins doua elemente de baza: actiunea si cunoasterea. Cea dintâi actiona asupra mediului is ducea la modificarea acestuia, iar cealalta reprezenta perceperea acelor conexiuni ale unui obiect care determina aplicabilitatea lui într-o anume situatie. Procesul cunoasterii apare atunci când fiinta umana se afla în situatii problematice si are un caracter net experimental. Pragmatismul a afirmat cu pregnanta natura duala a omului, biologica si sociala, schimbarile si permanenta, relativitatea valorilor, inteligenta critica ca valoare de necontestat pentru conduita umana.

Întemeiata pe acest concept filosofic, teoria educationala progresivista, a însemnat o revolutie coperniciana în domeniul pedagogic, promovând scoala axata pe copil. Conceptul de experienta apare ca un element pregnant si unificator si în cadrul teoriei instruirii a lui Dewey, între aceasta is educatie existând o relatie organica. Educatia se baza pe procesele experientei, atât în teorie cât is în practica. Sistemul pedagogic a lui Dewey, nu tinea cont doar de conceptia filosofica, dar si de realitatile economice si culturale ale societatii americane: democratia americana, revolutia industriala, dezvoltarea stiintelor moderne. Procesul educativ comporta doua aspecte: unul psihologic si unul sociologic, iar Dewey l-a considerat drept fundamental pe cel psihologic. În scoala experimentala fondata de catre Dewey la Chicago, procesul de învatamânt era axat pe trebuintele copilului. Elevul învata facând. Scoala nu era pregatirea pentru viata, ci viata însasi. Se contura o metoda generala de instruire, studiind cu atentie activitatile care au dus la succes si pe cele care au dus la esec, cunoscuta ca metoda rezolvarii de probleme. Gândirea, ca o conditie esentiala pentru dobândirea cunostintelor apare doar în situatii problematice ca un efort de depasire a unei dificultati. Folosind metoda rezolvarii de probleme, Dewey a stimulat învatarea prin descoperire. Aceasta metoda oferea o motivatie interna si conditiile necesare unei activitati în care elevul sa se implice motivat de un interes spontan. Din teoria interesului, a fost dedus de catre Dewey sistemul de instruire bazat pe libertatea elevului de a opta pentru obiectele de studiu.

Teoria pedagogica a lui John Dewey a deschis drumul spre un învatamânt activ, care a tinut seama de particularitatile individuale ale elevilor, a stimulat creativitatea profesorilor si a dat scolii o orientare practica. Doua scoli au avut o însemnatate deosebita în aplicarea teoriei educationaleprogresiviste: Dalton Plan si Winnetka .

"Experienţa a demonstrat că mersul la şcoală este plăcut, organizarea nu este o sarcină dificilă iar învăţatul este mai uşor când copiii au şansa de a experimenta activităţi fizice care le transformă impulsurile naturale în joc. Uneori este posibil ca jocurile şi activităţile constructive să fie desfăşurate doar din aceste motive şi în special pentru diminuarea eforturilor impuse de activităţile şcolare “obişnuite”. Totuşi, nu există niciun motiv ca acestea să fie folosite doar ca activităţi agreabile de divertisment. Studiile vieţii mentale au evidenţiat valoarea fundamentală a tendinţelor native de a explora, de a manipula instrumente sau materiale, de a construi, de a exprima bucuria, emoţiile, etc. Când exerciţiile concentrate pe exprimarea acestor instincte fac parte din programul şcolar obişnuit, copilul este pe deplin implicat, diferenţa artificială între viaţa în şcoală şi viaţa în afara şcolii este redusă, se identifică motive pentru acordarea atenţiei unei game vaste de materiale şi procese educative prin excelenţă, se asigură asocieri care fac posibilă aplicarea informaţiilor în mediul social. Pe scurt,  motivele pentru care se alocă jocului un spaţiu bine definit în programa sunt de natură intelectuală şi socială şi nu ţin doar de avantaje temporare şi divertisment de moment. "- John Dewey, »Democratie si educatie », 1916.

J. Dewey are marele merit de a fi sesizat printre primii ritmul accelerat  al schimbarilor din lumea contemporana si de a fi propus o metoda de instruire adecvata, care intruneste caracteristicile unei metode de cercetare, stimuleaza motivatia intrinseca si dezvolta capacitatile  cognitive, in general, pe cele creative, in special.

In scrierea sa la care ne-am referit, « Democratie si educatie » J. Dewey stabileste urmatoarele etape ale acestei metode :

a) crearea unei situatii empirice problematice, foarte apropiata experientei de viata a copilului ;

b) incepand sa lucreze acesta se confrunta cu obstacole nebanuite; sesizarea dificultatilor stimuleaza gandirea si, in consecinta, constientizarea problemei;

c) apare necesitatea valorificarii experientei trecute si a obtinerii unor noi informatii pentru rezolvarea problemei;

d) ansamblul informatiilor detinute permite formularea unei ipoteze de rezolvare; se imagineaza totodata, consecintele probabile ale fiecareia dintre ipoteze;

e)  se alege ipoteza care pare a fi cea mai adecvata si se verifica eficienta ei. Daca se confirma, ea devine o noua cunostinta, un nou adevar si, in consecinta un nou instrument de actiune in viitor.

 Acuzat de antiintelectualism si de accentul pus pe situatii locale desfasurate în prezent, în deceniile trei si patru, au aparut o serie de reactii fata de progresivism, Dewey fiind supus unor critici severe din partea unor orientari pedagogice antiprogresiviste: curente de sorginte umanista (esentialismul, perenialismul) si reconstructionismul.

Reconstructionismul solicita scolii sa-si asume responsabilitatea construirii unei ordini sociale în cadrul democratic american. Dincolo de aceste dispute ce au avut loc între progresivism, ca si curent pedagogic dominant în SUA si curentele antiprogresiviste, depasind aceasta perioada a polemicilor, trebuie sa remarcam ca pe masura ce teoria pedagogica promovata de John Dewey era supusa criticilor is forta de afirmare a progresivismului în educatie scadea, s-a redus si intensitatea disputei dintre orientarile amintite. Aceasta nu înseamna ca aceste orientari nu s-au manifestat si în deceniile urmatoare. Esentialismul si perenialismul s-au constituit în fazele incipiente ale umanismului traditional american. Reconstructivismul sta la bazele meliorismului social, iar sub impulsul dezvoltarii economice si tehnologice s-a dezvoltat educatia pentru eficienta sociala, care utilizeaza în cadrul cercetarii experimentale tehnicile moderne ale statisticii matematice, iar în domeniul didactic instruirea programata, operationalizarea obiectivelor, proiectarea pedagogica si testarea .standardizata.